Arhive pe categorii: poetry

Când pașii trădează

Când pașii pe care trebuie să îi faci trădează,
Corpul înaintează, mintea și sufletul stagnează.

.

Când pășești desculț ești gol indiferent de haină,
Goliciunea te face liber, mai plin lăuntric și fără rană.

.

Când mersul prin întuneric îmi luminează mintea,
Cuvintele îmi sunt lumânări care îmi arată calea.

.

Când m-am rînduit cu noaptea și totul îmi este umbră,
Corpul rămâne camuflat, dar ochii nu lasă nimic să moară.

.

Când pașii pe care trebuie să îi fac mă liniștesc,
Scriu trăgând pe nas raze de lumină. Acum doar citesc!

.

Tu?!

Reclame

Al tău 

Corpul șoptește doar cu chiu

Unu noaptea, prea târziu. 

Trup trudit, dar încă viu

Sunt al tău doar asta știu. 


Mintea se ceartă într-una,

Că n-are somn și-a cui e vina.

Creier impulsiv, bandajează rana

Cand îți iau în palme mâna.


Sufletul îngână,

Tot ce simte și poate să spună,

Inima nu știe, dar tu o faci bună, 

Pierdută în așternut, noapte bună.

Doi prieteni bătrânei

Doi prieteni bătrânei zâmbind prin aglomeraţie.
Soarele îi priveşte, nu îi iartă de lumină.
Totul este potrivnic pentru conversaţie.
Tot soarele pare să le spună:
– Zâmbiţi astăzi cât pentru ieri sau mâine.
Paşi sunt domoli, simpli şi mulţumitori.
Buzele rostesc liniştite, deloc obligate.
Este aceaşi plimbare făcută de atâtea ori.
Se cunosc îndeajuns ca privirile să nu fie importante.
Oboseală pare să le spună:
– Este greu, dar sunteţi împreună.
Greutatea de după timp se arată.
Totul din jur este de înţeles, însă prea mult.
Ochii au văzut, acuma vor să se odihnească. Fără. cuvinte.
Au văzut lucruri, aproape minuni, fără să fi vrut.
Iar minunile devin normalitate, odată trăite.
Iar acuma este timpul lor să spună:
– După o viaţa întreagă, ajungi să auzi fericirea cum sună.

image

Poezice

20131027-175801.jpg

Poezice, când poezia zice,
Din inimă și minte cuvinte deloc platonice. 

Căci inima, îmbrățișat, greutatea o poartă,
Iar mintea, în amănunt o fabrică.

Ține de mine să o dreg acuma,
Ține de tine să înțelegi. Nu e tot una!

Prima dată pricepi fără pripire,
Apoi cârpești. Cu grijă croiești caractere.

Un nod strâns bine, are prindere.
Leagă minte, inimă, într-o gândire.

În cușcă, pentru ce urmează în viață,
Doar asigurat și optimist creezi speranță

Zilnic in poezie

Cand poezia se poate face in atat de multe moduri, nu ramane decat sa iti gasesti muza. Ea iti poate fi sprijin sa razbati in cariera, adevar sa fi mai intelept, drog sa fi fericit, impuls sa fi cel mai bun amant, alarma sa te trezesti ca nu ramane nimic altceva decat sa iubesti al naibi de tare viata asta.

Si cum ziua incepe sovaielnic, deloc asa cum zorii zilelor trecute ma trimiteau sfaditor la somn(nerabdator si fericit), ajung sa refuz haine una cate una, de parca nu ar avea cv-ul potrivit pentru intalnirea ce urmeaza. Gura imi este dependenta de improspatare, si nici nu mai stiu a cata oara ma trezesc cu periuta in mana, trezit parca ca prin minune dupa o supradoza cu pasta de dinti. Buimac ma gasesc afara, emotiile dau pe afara si nimic nu ma poate face mai pudic, chiar si imbracat, decat intalnirea asta. Cat de minunata poate sa fie o persoana, care se distinge perfect dintr-o multime, de parca ar face din asta o virtute. Dar cu toate astea, parca nu-si gaseste pasi, miscarile o dau de gol, pana ce privirea o avertizeaza, zambetul imi da acceptul, imbratisarea ne incalzeste, sarutul zapaceste.

Cand viata te surprinde si cand iti ofera lucruri noi pe care sa le simti, eu unul nu dau decat consimtamantul. Si cat de frumos este sa soptesti dragostea la ureche. Imi iau muza de mana, sa imi scriu poezia vietii. Hai cu mine sa ne jucam o viata, dea viata, ca doi copii cand se gasesc, zambesc, jucandu-se dea vatea ascunsea.

De astazi nu ma ascund, de astazi doar zambesc pentru ca am fost gasit. Nici ieri, nici astazi, nici maine nu am sa traiesc dupa niste reguli facute de cei din jurul meu. Tu imi esti porunca, tu imi esti dorinta, tu imi esti critic si laudator.

Cand…

In fiecare zi gasesti o poezie…
O inima in orhidee…
Moment cu frenezie…
Iubesti fara idee…

Cu luna la o priveală

Cu luna la o priveală, mă gasesc.
In trup obosit mintea razbate, ma murdăresc.
De dragoste nu mă șterg, mă mânjesc.
Șansa îmbrățișează binele, mă lovesc.
Lovindu-mă accept durerea, mulțumesc.

Cu luna la o priveală, mă găsește.
Dorul patimaș chibzuit, mă murdărește.
Mintea silește materia la poftă, mă mânjește.
Uimirea nu cunoaște extenuare, mă lovește.
Cuvintele potrivite „otrăvesc”, mulțumesc.

Cu luna la o priveală, m-a găsit.
Un deliciu magic provizoriu, m-a murdărit.
Subit cu nebunia de moment, m-a mânjit.
Fericit, fără gardă și lent, m-a lovit.
Luna cedează la duel, vine dimineața și îi mulțumesc! Cui!?

Întreg

Neajunsurile să-ți dea scuzare, când te macină greoi,
Pentru gândurile mărețe, care tind spre săvârșire.

Iar când de virtute te-ai îmbogățit, și te complaci în desfătare,
Cu mintea să îți sugrumi plăcerea ducând-o în război.

Liniștit să ajungi la astâmpăr și la cumpăna mai tihnit apoi,
Pentru că om devii, doar atunci când ești cu adevărat ÎNTREG.

20130209-183930.jpg

Lupta care coloreaza defecte

Lupta, care-mi invineteste interiorul fara orgoliu,
Si in acelasi timp mi-l coloreaza, fara doliu.

Mai bine in lupta, in razboi cu mine, decat tolanit in fotoliu.
Astept rece si repezit in refuzare, de la rau, vreun memoriu.

Vorbesc despre acea „lupta”, acel „razboi” pe care inevitabil il ducem fiecare dintre noi, la un moment dat, spre victoria dulce sau infrangerea amara. Si gasim in noi diferiti dusmani, un asa zis „om rau”, ca un viciu, o neputinta, mult pesimism si multe dorinte parca interzise.
De la un viciu, care te multumeste perfid pentru cateva momente, este un drum scurt pana la neputinta. Este atat de usor sa fim controlati de o dorinta, care este de fapt cea care de mici ne injecteaza cu un vaccin obligatoriu, plin de naivitate. Si avem in noi acea naivitate care ne gandila atat de tare dorinta de a fi controlati. Am ajuns sa fim controlati de o tigara, un pahar de alcool si alte lucruri mici in esenta, incat nu este de mirare ca ajungem sa fim condusi usor spre o resetare mintala. Acceptam usor sa gandim intr-un anumit fel, incat cel mai usoare obstacole ajung sa fie ziduri imense si imposibil de escaladat. Este trist!
As putea sa continui, sa fiu dur in exprimare, sa fiu critic-galagios prin cuvinte, dar pentru mine subtilitatea are forta necesara sa faca pe cineva sa isi doreasca sa loveasca atat de frumos si exact unde trebuie dorinta acea urata, ce ne umbreste momentele de privit in oglinda. In oglinda, nu mai suntem noi!
Solutia este atat de usoara si incredibil de dulce. Trebuie doar sa alegi sa fi mandru de tine. Si o mica „lupta” castigata, duce la o dependenta de mandrie. Lupta si coloreaza-ti defectele…

Lupta care coloreaza defectele si lungeste momentele,
Ajunge virus peste naivitatea ce umple seringile.

Alege sa fi mandru de tine, iar temerile, invingele.
Si o sa ajungi sa fi dependent de victoriile tale.

Ma imbolnaveste…o minune!

Am pe post de conducator, a tot ce reprezint, interior si exterior, un „eu” mai mic, calm, istet si cu mici scapari nebunatice. Tot ce schimba organismul meu cu mediul, este descifrat meticulos de „el”. Dar si „el” are nevoie de sprijin, de atentie, de dragoste, de nebunia unei minuni, care sa-l ameteasca cu toate astea, intr-o clipa.
Minunea am gasito, clipele se scurg odata cu repeziciune, odata atat de greu incat simti ca totul se misca in reluare. E ironic cum pot folosi acest cuvant, reluare, in doua situati diferite din mintea si inima mea. Daca mi se intampla asta, si probabil si alti ar trebui sa se gandeasca la asta, am sa incerc sa fac urmatoarele: „daca dorul pune timpul in reluare, voi da si eu repeat cand cu ea de mana-s ametit”. Profitand de un lucru ce te face fericit, ajungi sa fi „iritat” excesiv de dureri apasator de placute in piept, in gand, in inima.

Toate astea nu fac decat sa ma loveasca frumos, atent si exact acolo unde trebuie. Sunt doar un corp neputincios, batut repetat in atatea moduri frumoase incat nu am timp sa ma desmeticesc dintr-o lovitura si sa o gust din plin, pentru ca vine alta si alta. Si incasez mult si mai vreau. Incasez lovituri dulci de la viata si nu vreau decat sa sarut mainile care imi ating barbia nerasa ori de cate ori aplec capul cu ochi mult prea grei si multumitori.

Toate astea ma imbolnavesc si duc cu mine multe, care ironic ma fac mai puternic. Si ma imbolnavesc pe rand cu cate o boala. Una care se numeste entuziasm, care se razvrateste in tot cea ce urmeaza sa fac. Alta se numeste incredere, iar fiinta mea pune totul in joc cu siguranta ca nimic nu poate sa imi fure minunea. Si am o boala care se numeste iubire, pentru ca ea ma face sa fiu cine sunt, ea ma face mai frumos, mai bun, mai om. Iar simptomele sunt conicidentele care cladesc o baza, care te pun pe ganduri, care iti dau zambete, care te gadila in asa hal incat inima parca e agatata de minte si se balaseaza prin tot corpul de nu mai sti de unde sa o iei, cand acea minune te loveste.

Ma loveste o minune, ma imbolnaveste, ea ma „omoara” pentru ca ea este viata mea!