Arhive pe categorii: About me…

Al tău 

Corpul șoptește doar cu chiu

Unu noaptea, prea târziu. 

Trup trudit, dar încă viu

Sunt al tău doar asta știu. 


Mintea se ceartă într-una,

Că n-are somn și-a cui e vina.

Creier impulsiv, bandajează rana

Cand îți iau în palme mâna.


Sufletul îngână,

Tot ce simte și poate să spună,

Inima nu știe, dar tu o faci bună, 

Pierdută în așternut, noapte bună.

Reclame

Până la urmă…

Până la urmă e vorba de omenie,
Printre piedici și obstacole să păstrezi ambiția vie.

Până la urmă suntem oameni,
Poți să fi soldat sau căpitan, dintre noi toți, șef nu este nimeni.

Până la urmă rămân la fel,
Încerc; poate sunt; vreau; poate o sa reușesc, să fiu un om bun… Singurul țel.

image

Ce a fost, a trecut

image

Ce a fost, a trecut odată cu timpul.
Visele se maturizează sau stagnează.
Inima înfrumusețează sau dimpotrivă, chipul.
Ce a fost, a trecut. Viitorul contează.

Ce a fost, a trecut acum nu de mult.
Prietenia se destramă sau sudează
Legaturi simple devin puternice fără să fi vrut.
Ce a fost, a trecut. Sentimentele contează.

Ce a fost, a trecut cu dragoste.
Iubirea o caştigi în timp, pe drum liniştit.
Dragostea are cărări anevoioase, dar nu finalitate.
Ce a fost, a trecut. Acum iubesc simplu şi odihnit.

Prin mucegai, dupa optimism

Am ajuns la stadiul în care cu toții ne potolim setea de succes cu victorii mărunte, cu lucruri mici, care ne ciupesc puțin orgoliul de învingător să știm că încă mai există. Dar de fapt, tot ceea ce facem este să îl sufocăm puțin câte puțin până la asfixiere. Iar în momentul de față, acest lucru este educat mișelește, peste tot în jurul nostru. Masele de oameni ajung să fie conduse de eroi falși, fabricați virtual și amplificați de prostia crasă care se raspândește alarmant de repede.

Este nevoie de simplitate într-o lume plină de legi ilegale și inegale.

image

Este scris în esența fiecăruia, că nu este normal să faci rău, să vrei rău sau să gândești rău. Alegerea este simplă, ascultăți instinctul născut o dată cu tine, iar daca nu îl mai auzi, înseamnă că trebuie sa îi dai din nou voie să vorbească la fel cum în timp l-ai făcut să tacă.  Încearcă cum și eu încerc, și întreabă-te nu cumva se poate mai bine de atât?!

Nu e de ajuns să fi curios, să îți pui întrebări și să aștepți răspunsuri care intârzie să se facă auzite, sau mai rău de atât, nu se aud niciodată.  Este nevoie de curaj să cauți răspunsuri, iar de cele mai multe ori să lupți pentru ele. Cele mai importante întrebări, au răspunsuri pline de sudoare și de sânge. Am și eu câteva întrebări în viața asta și am să mă lupt pentru răspunsurile mele.

Vreau să depășesc momentul critic în care ne aflăm, când vina a devenit ceva străin de noi și o aruncăm orbește oriunde doar ca să ne autospovedim. It’s all in your head. Iar dacă totul este in mintea noastră, de la noi pornește vina si o dată ce accepți asta îți deschizi  mintea la schimbare. Îți deschizi mintea să poți vedea dincolo de aparențe și o dată depașite îți poți căuta sau chiar alege visele. Acceptă-ți greșeliile și cu ele îți vei crea  visele. Vise care merită cu adevărat să fie trăite.

Și nu e deloc ușor, sunt convins de asta. Dar prefer să fie greu și dulce, decât ușor și fără gust în final. Ce satisfacție poți avea de la un lucru care îl obți ușor?! Ce bucurie îți poate aduce acel lucru?! Ceva de moment, ceva de duzină care palește în timp. Este timpul să sap prin mucegai, după optimism și viitor.

image

Masaj pentru minte…

20130802-145830.jpg

Nu am marunțiș pentru creier, semnez cecuri în alb zilnic și îi pun la îndemână stilou să completeze suma. Pentru că adun, de la liniștea dimineții când mă prinde în pat cu iubita, la vântul care își găsește loc sub tricou când pedalez pe bicicletă, motanul care toarce printre ele până la somn ușor. Doar când ști exact cum să respiri fiecare gură de aer pe parcursul unei zile, optimist si cu speranță de mai bine, poți progresa. Nu vreau să fac din fiecare acțiune a mea un scop în viața, important este ca suma tuturor celor de peste zi să mă mulțumească și cu suma asta să mă răsplătesc. Angajat și salariat în slujba inimii, plătitor de impozit către minte!

Și sunt gata să îmi ridic mânecele de la cămașă și să continui să-mi plătesc datoria prin masaj sau orice fel de răsfăț necesar pentru armonia interioară. Mintea și inima strâns legate, contopite pentru reușită. Pentru că este singura încătușare care te face liber, asta nu mă face decât să fiu mai motivat pentru ce urmează, cu fiecare negativ metamorfozat. Masez mintea cu dragoste și motivez inima cu o minte odihnită. In sync…

Playlist-ul inimii

Cu insemne muzicale pe buze si piele, sarut cu efecte potrivite si ating in ritmul acela ce iti spanzura atentia si o duce la implinire, punand sunet peste sunet, cu dragoste, atent, sa creez piesa foarte. Muza mea ii cea care imi da ritmul in ziua de azi cu optimism pentru maine si noaptea de ieri traspirata poftind pentru noaptea lunga de azi. Ritmul il are in inima, cand pieptul si-l misca in asa fel sa se potriveasca in palma mea, in minte, cand dam amandoi din cap la fel si ne prinde clipa zambind descoperind asta. Si il mai are in ureche si dupa ea, unde sarut. Muah!

Si piesa dupa piesa, ne gasim ritmul. Oricat de nestiut de noi ar fi ritmul zilei sau problemei din fata noastra, este nevoie de putin sa prindem pasi, de mana sau cu sminteala, cu bratele fluturand strigandu-ne bucuria, se poate. Uite asa mai punem una la favorite, sa avem acolo la pastrare, sunet pentru fericire. Cu castiile in urechi spre munca sau in pat dimineata devreme, cu muzica unica plapuma seara ca fundal, pictam ghidati de sunet, cuvinte frumoase, chiar daca le repetam si chiar daca invetam unele noi, iubim muzica, prin ea iubim viata si peste toate ne iubim. Te iubesc!

Nu vreau decat sa dau inregistrare continua, defapt am dat deja. De acuma inregistrez si nu este duet, nu este vreo colaborare, totul este in sync… (Urmeaza curand supriza)
In playlist-ul nostru se aduna totul. Facem sa sune bine rau, oricum facem galagie rau de tot, peste tot, oriunde ne gasim culcusul peste noapte, oricum e smechera si buna rau, oricum am playlist-ul din inima setat pe repeat! Multumita ei (si cat de dulce poate fi), zambesc pe ritmul dat de inima ei, nebuna, plina de iubirea stransa de atata vreme si ritmata.

De prima dată

20130620-210059.jpg

Stând deoparte, nu prea departe, privesc îndeaproape fiecare detaliu.
O privesc pe zăpăcită, nebună pe moment, când momentele vin una dupa alta.
Zâmbesc tâmpit, ca un nedescoperit fericit, cel ce urmează să fiu.
Ea dezordonată în mișcări știute pe de rost… dar descurcăreață fata.

Capul mi-l plec când mă observă și din bărbat smerit în copil nedumerit, trezit…
Pașesc spre ea! Aspre sunt emoțiile, când din pas în pas zâmbetele se lărgesc.
În minte, petrecere, voie nu cere, curajul nu este pe ritm și se trezește lovit.
În fața ei, buimac, nerăbdător îmbrățișez larg și mă întreb. Oare deja iubesc!?

Avem în comun țicneala, căci pierduți în piepturi, buzele sărută de capul lor.
Eu primul, ea prima, dar este un sărut echilibrat dovedit în privirea de după.
Cu vibrarea selectată, jonglez cu atingerea asta și inima-i pe post de regizor.
Buzele cascadoare, actrițele, cască gura doritoare. Mă pupă fata, mă pupă!

De prima dată, palmă în palmă, atingem plăcut potrivirea.
Și în balansul brațelor ne găsim copilăria, nebunia, începe dragostea.
Totul durează, când totul ne cerșește sărutarea.
Mersul sacadat, statul foit, până și vorbitul întrerupt, printre sărutări întelegând cuvinte, abia, abia.

De prima dată, călători în timp trecut și viitor.
Reîncarnări, întâlniri și amintiri uitate, prinse potrivit în moment.
Ne știm de minute bune, parcă o viața și punem restul la locul lor.
De prima dată, trăiesc pentru noi atent, pentru restul absent.

Cu coatele in iarba… Povestea ucigasului meu

20130516-231650.jpg

…Cu coatele in iarba ma visez(acum), cu ele verzi ma pricopsesc(posibil) si impins, cu spatele de pamant, zambind, ma trezesc(curand).

La cati dintre noi ne-au fost furate, rapite, ucise griji, ganduri, stari, toate parca greutati de cantarit probleme la taraba vietii, de catre acel mic ceva ce ne surprinde. Doar pentru o asemenea crima, poti fi prins si condamnat pe viata in Rai. Nu exista condamnare la bunatate, doar sa recunosti ca ea te stapaneste. O capitulare in masa a tot ce iti margineste acceptarea acestui lucru, iti aduce libertate in lanturi de beatitudine.

Astazi liber si fericit vreau sa scriu povestea ucigasului meu. El este cel care imi ucide zilnic fara scrupule, meticulos, atent si negresit fiecare adiere de amaraciune. Si nu este decat un vis pricajit, dar puternic din cale afara cand vine vorba de lupta interioara.

Visez puternic cum ma atinge iarba pe coate. Stau intins, picioarele la fel intinse unu peste altu si privesc la cea ce ma trezeste, ca nu credeam ca o sa ajung aici vreodata(o sa fie de vis! ba nu, este de vis) si realizez ca se poate. Alege-ti un oras, ia-ti inima si mintea de mana si lasa-le sa te ridice ca un copil si sa te arunce exact acolo. Eu sunt aici si inca simt in palme ajutorul lor. De la ele am fost inzestrat cu nebunie. Dezmeticit, zambesc si respir usurat, pentru ca acuma nu mai vreau decat sa profit, sa simt, sa gust, sa ating, sa miros, sa aud, sa cumpar, sa rad, sa beau, sa strig, sa soptesc, sa cad, sa ma ridic, sa ma ud, sa ma usuc, sa dansez, sa iubesc, sa imbratisez, sa transpir, sa respir, sa gafai, sa gem, sa fiu iubit, sa ma plimb, sa alerg, sa stau… Exact cum stau acuma cu coatele in iarba si pentru ca vreau mai mult, privesc cu butonul de inmultire apasat.

Si deodata impins, cu spatele lipit de iarba, ma simt apasat, inchid ochii, zambesc si tot ce urmeaza trebuie sa fie la fel de apasat!

20130516-231716.jpg

Povestea pasului

20130507-235039.jpg

Curajul de a cunoaste mai mult, riscand in acelasi timp totul, te face sa traiesti mandru…

Plimbandu-ma printre ganduri neglijate, obosite, prafuite de rutina, gasesc suflarea care sa curete aceasta ifamie, in conversatii bune pentru pastrare.

Si candidez, votez, aleg, pun in serviciu si la putere, cel mai bun moment de a-mi spune povestea pasului. Pasind tiptil spre pragul unde rapid este mai mult decat imediat. Ironic stau in cumpana privind nemiscat repeziciunea. Sunt eu, alerg, ma impiedic, ma ridic!

Stiu sa fac pasi repezi, dar increderea intuneca vederea lor si ma impiedic des. Dar in fiecare ezitare de genul asta, retusez cu atentie de artist in buzele spectatorilor in devenire, zambete.

Sunt un impiedicat notoriu, dar nu caut asistenta in modele cu kosmodik-ul pus sau in oameni cu integritate falsa si coloane erectile, ma descurc si imi face placere balansul meu zilnic. Si sunt nerabdator de fiecare zi, ca un copil care asteapta momentul lui pe hinta.

In plina cazatura, imi gasesc indrumare, ca antrenorul din coltul meu, boxer fiind, imi striga sa ma ridic dinainte sa cad. Este nepermisa sederea, stiu asta si mai stiu ca sunt ca si ridicat. De aceea imi este la indemana sa cad frumos. Intodeauna imi gasesc stilul perfect de cadere, sa dea bine si cazatura.

Dezmeticit din pumni, trece oribirea de moment, ceata se ridica ca o cortina inaintea unui mare numar de acrobatie, fara plase, ajutor sau trucuri, cad perfect in durere. Aplauzele se lasa asteptate cand este vorba de durere, dar cand durerea este acceptat de victima, aplauzele rasar una cate una. Pentru ca eu imbratisez durerea si cu ea gasesc locul ideal unde sa cad. Si fac sa fie moale chiar si asfaltul.

In final, totul tine de momentul ideal. Facerea de bine is lasa amprenta la punct. Sa te ridici teatral e simplu, sa fii simplu cu atitudine, este greu.

Eu si cand cad o fac cu atitudine!

În urmărirea propriei imaginații

20130413-113537.jpg

20130413-113432.jpg

Cât de contrare sunt aceste două sentimente pe care le urăsc și le iubesc in același timp cu aceași intensitate. Este dimineață, este și intuneric, părând ca ceva feeric acest moment al zilei. Dimineață care parcă și ea se trezește ca și un om …
O persoană care incet incet iși obișnuiește ochii cu lumina de după somn, iar cerul se coagulează intr-un bluemarin inchis cu tot felul de nuanțe care creează fundalul perfect pentru blocurile inalte, imperiale. Încă de atunci vedeam mult mai mult decât realitatea. Ochii mei speriați și tineri, odată ce mintea incepea să înlocuiască electricitatea de peste noapte, iar undele alfa sunt urmate de mult mai rapidele unde beta, incep sa urăsc cu fiecare undă momentul ăsta. Trebuie să mă trezesc, incruntarea de pe fața mea este firească, dar ceva ma face sa fiu altfel, mintea mă ridică brusc din pat de parcă nu aș fi dormit, mai degrabă am jucat un rol iar punerea lui in scenă a fost un total succes de 9 ore de somn intens. Rămas in picioarele goale pășesc spre baie, dar acum totul s-a schimbat, și iubesc setimentul acesta, mă face sa fiu cel mai bun din lume in domeniul trezitului dimineata. În mintea mea parcă văd cum ajung să am intrevederi cu mai mari ai lumii, primind distincții și ajutând oameni nevoiași prin lungile mele călătorii prin lume, odată cu talentul meu de a mă trezi fără cea mai mică lamentare. Ajung la baie ma spăl cu apă rece și zâmbesc. Ador zâmbetul acesta încrezător, încă de la cei cinci ani ai mei. E timpul pentru una dintre primele aventuri din viața mea, pentru că părinții mei, din câte am ințeles au de gând sa ă mă ducă intr-un loc unde să rămân peste zi. Dar de ce?! Asta nu pot să înțeleg, pentru că eu am fost mai tot timpul zâmbăreț și o sursă de bunădispoziție in casa noastră, chiar și atunci când făceam vreo boacănă, fiindcă eram un priceput în arta seducției numită de mine insămi “Lipitoarea”. Dar increderea mea oarbă in tot ceea ce au să imi spună parinții mei nu se compară cu frica și lacrimile mele disperate intr-o falsă suferință, lansate in plimbarea aceea prin bluemarinul inchis al cerului printre blocurile imperiale, pe care le iubesc și acum. Aventura incepuse cu sau fără voia mea, iar acea perioadă de voiajuri zilnice către acel loc, numit creșă preșcolară cum aflasem intre timp, nu făceau decât să mă minuneze cu felul lor de a-mi provoca plăcere psihică efectiv. Imaginația mea parcă iși luase la revedere de la mucosul de mine, vrând si incepând încă din momentul acela maturizare rapida. Imi mai amintesc vag anumite lucruri de atunci, dar ceea ce mă face să spun că imaginația o luase la fugă când eu încă mă chinuiam să imi leg șireturile minții, este ziua aia de dinainte Crăciunului când toți copii dormeau, iar eu devenisem intre timp agentul secret, care in drumul spre obiectiv (bomboanele pomului de craciun), trebuia sa treaca anumite obstacole. Numeroasele paturi in care dormeau inamicii mei (colegi mei de „suferință” de la creșă), diferiti gardieni imensi cu un sensibil auz (doamnele educatoare) si o grămadă de scartaieli aparute pe neasteptate ( parchetul vechi de lemn, prost si deloc proaspat lacuit). Am trecut peste toate, increzator dar probabil urmarit de acei „gardieni”, cu zambetul pe buze, distrandu-se copios vazandu-ma atat de intrat in personaj. Am ajuns la bradul de craciun si ma strecor sub el fara nici un efort prinvind printre crengile rare in sus, pentru a savura cu stil prada de dinainte, bomboanele care imi faceau obrajii holbati de placere. Si au urmat multi alti eroi de asemenea fel, in cele cateva luni pe care le-am petrecut in acel mic si nou univers. Eu tot incercam sa imi leg sireturile minti, sau macar sa invat sa fac asta, iar imaginatia disparuse de mult dupa linia orizontului, dar eram atat de fericit pentru asta, stiam ca am sa o ajung din urma intr-un final si am sa zambesc implinit. Si am inceput sa o urmaresc, sa o caut inca din momentul acela.

Nu imi mai amintesc prea multe din viata mea de atunci, acel inceput contrazis si dulce al vietii care a urmat, pentru ca singurele amintiri sunt doar atentionari dupa atentionari alaturate de zambete atat de sincere pe fețele celor care mi le adresau. De la “inceteaza Victoras!” si nu doar odata, “drace impielitat, ce esti!”, toate urmate de aceleasi zambete, iar eu, acelasi energic Victoras, tot timpul priveam cu ochi mari si nedumerit, de ce nu pot sa fiu lasat sa zburd asa cum vad eu ca trebuie traita viata asta, sau pot spune ca vedeam, acea treapta a vietii, ca fiind una in care sa imi asez decorul, sa imi pregatesc scena si sa dansez pana la urmatoarea treapta pe care sa o iau asa cum vine, asa cum cred eu de cuvinta. A fost o perioada de acomodare pentru mine, inca imi simteam corpul total neascultator, eram imaginativ peste tot pe unde nu ajungeam cu mainile si calcam exact acolo unde nu se poate cu picioarele. Eram inca de atunci un aspirant la ceva maret, la ceva mai mult decat putea micul meu corp pe atunci. Eram un copil mic si firav, dar prin atitudinea mea si cum imi simteam muschii, aproape inexistenti, foarte incordati si oasele tinere, nu ma dadeam in laturi de la nici o nebunie a copilariei, orice escaladare sau saritura mai periculoasa. Avem ochii mari de o culoare nedefinita, pentru ca acel caprui des intalnit parea o exceptie la mine, avand diferite culori in momente diferite. Atunci cand soarele imi acoperea fata cu caldura lui, fie ca era vara sau iarna, nu facea decat sa dea o culoare de miere ochiilor mei, iar intr-o combinatie cu fericirea, pe care daca o aveam atunci cu mine, nuantele de verde parca invadau ca un virus, foarte rapid fiecare firicel de culoare. Cand eram intr-o stare de gandire, de oboseala sau o seriozitate pentru ceva ce am de indeplinit, ochii mei imi dadeau si luau de asemenea starea mea de incordare si seriozitate, cu un maro inchis dar foarte stralucitor. Ochii mei au fost de demult un mod de a-mi impune sinceritatea fata de o persoana, iar in timp au fost un fel de masurator pentru cei de langa mine. Eram parca mirat de tot ceea ce vedeam, urechile foarte mici si un nas misterios in ciuda faptului ca iesea intodeauna in evidenta. Absolut totul la el era cu insistenta evident, dar evident special…

In diferite culori ma „murdaresc”, dar cu fiecare din ele ma asortez…

20130413-113557.jpg

20130413-113602.jpg