Si respir…

Si respir…

Si cred ca exista in aer, in viata, tot cea ce trebuie sa culegem incat sa ne calmam inimile si mintile, sa ne vitaminizam corpul cu motivatie si sa ne descretim fruntiile, sa purtam zilnic rozboaie cu muschii care ne fac sa fim tristi, rautaciosi, aroganti, invidiosi si care printr-un mod parsiv ne deseneaza pe fata riduri.

Si incep sa trang in piept de un timp incoace, ceva atat de puternic incat ma doare. Ma doare, inima imi da rateuri, dar niciodata nu renunta in a accepta fiecare gura de aer, a creste si a da inapoi mai mult. Am respiratia pusa la incercare, agatandu-ma de orice, muscand din buze, cu ochi peste cap, topesc fiecare cub de gheata pe care mi-l ofera Viata mea, Inima mea, trecand fiecare test cu brio. Respir zambitor un aer bogat in speranta, dorinta si fericire, pentru viitor.

Si exista, cum era de asteptat si poluare peste tot in jurul nostru. Exista si vreme neprielnica pentru fiecare bucata de oxigen feeric, fiecare astfel de firicel are vantul lui care incearca sa il rasfire, sa il distruga. Si prin jur multi sufla, atat de tare, atat de ambitiosi, atat de motivati incat obosesc, cu dureri pe la falci. Dar pe timp de vara, am nevoie doar de o suflare care sa ma racoreasca, una singura sa ma paleasca si sa ma doboare, iar cu un sarut pe umar sa ma linisteasca, incat sa ma declar invins fericit. Iar restul vanturilor ce bat spre mine, spre NOI, sa ramana adieri domoale ce imi gadila nasucul

Eu imi doresc la fel de mult sa ma doara falcile de fericire, respirand…

Eu si Viata mea…

Zambesc…

Si respir.

Ma imbolnaveste…o minune!

Am pe post de conducator, a tot ce reprezint, interior si exterior, un “eu” mai mic, calm, istet si cu mici scapari nebunatice. Tot ce schimba organismul meu cu mediul, este descifrat meticulos de “el”. Dar si “el” are nevoie de sprijin, de atentie, de dragoste, de nebunia unei minuni, care sa-l ameteasca cu toate astea, intr-o clipa.
Minunea am gasito, clipele se scurg odata cu repeziciune, odata atat de greu incat simti ca totul se misca in reluare. E ironic cum pot folosi acest cuvant, reluare, in doua situati diferite din mintea si inima mea. Daca mi se intampla asta, si probabil si alti ar trebui sa se gandeasca la asta, am sa incerc sa fac urmatoarele: “daca dorul pune timpul in reluare, voi da si eu repeat cand cu ea de mana-s ametit”. Profitand de un lucru ce te face fericit, ajungi sa fi “iritat” excesiv de dureri apasator de placute in piept, in gand, in inima.

Toate astea nu fac decat sa ma loveasca frumos, atent si exact acolo unde trebuie. Sunt doar un corp neputincios, batut repetat in atatea moduri frumoase incat nu am timp sa ma desmeticesc dintr-o lovitura si sa o gust din plin, pentru ca vine alta si alta. Si incasez mult si mai vreau. Incasez lovituri dulci de la viata si nu vreau decat sa sarut mainile care imi ating barbia nerasa ori de cate ori aplec capul cu ochi mult prea grei si multumitori.

Toate astea ma imbolnavesc si duc cu mine multe, care ironic ma fac mai puternic. Si ma imbolnavesc pe rand cu cate o boala. Una care se numeste entuziasm, care se razvrateste in tot cea ce urmeaza sa fac. Alta se numeste incredere, iar fiinta mea pune totul in joc cu siguranta ca nimic nu poate sa imi fure minunea. Si am o boala care se numeste iubire, pentru ca ea ma face sa fiu cine sunt, ea ma face mai frumos, mai bun, mai om. Iar simptomele sunt conicidentele care cladesc o baza, care te pun pe ganduri, care iti dau zambete, care te gadila in asa hal incat inima parca e agatata de minte si se balaseaza prin tot corpul de nu mai sti de unde sa o iei, cand acea minune te loveste.

Ma loveste o minune, ma imbolnaveste, ea ma “omoara” pentru ca ea este viata mea!

Un baiat amestecat…

Un baiat amestecat…

Dintre toate calitatiile mele, dintre toate lucrurile masurabile la om din lumea asta, pot cadea in sondaje, pot sa raman fara aprecierea fanilor, pot sa adun criticiile fata de mine, dar niciodata nu imi va fi masurata ambitia, atitudinea, vointa, optimismul…pentru ca toate aceste calitati sunt imposibil de masurat…

Ce ma face pe mine sa fiu acel baiat amestecat? Pot spune ca sunt calculat dar si haotic in la fel de multe situati, pentru ca asta ma face sa amestec  atat de bine toate. Toti putem sa amestecam tot ceea ce incadram in noi si sa rezulte ceva serios, solid, ceva care sa ne dea incredere, la baza un om cu o gandire sanatoasa in a alege  binele. Poate pare la suprafata totul ciudat, iar ciudatenia asta atrage interes. Multi o pot numi imaturitate, alti prostie, alti o ignorare a vieti in purul sens al cuvantului, insa nu este deloc asa, cel putin asta e parerea mea. Iar cuvantul amestecat inseamna atat de multe, ceea ce imi place mie sa spun, un cuvant aspru prin detalii.

Si zilnic imi incep o descriere in alb…un cec necompletat de calitati fizice si psihice…si fiecare dintre noi o putem completa…

Chipul este tabloul principal din muzeul omului. Chipul se tine de mana cu emotia si zilnic ne colorom chipul cu emoti cu trairi…e doar un loc in care le putem expune…si multi nu le vad nu sunt iubitori de arta asta pura…oamenii  rai. Multi le falsifica zilnic, multi nu vor sa le recunoasca devarata valoare, multi se fac nestiutori de ea si totul duce spre atat de mult gri.

Eu unul, vreau o viata in care sa-mi solicit la maxim zigomaticul major, dar nu doar de fatada, vreau sa zambesc cu toti muschi fetei care ma pot ajuta sa creez zambetul perfect. Pentru ca zambetul perfect este cel sincer.

Vreau o viata in care sa ascult, sa vad, sa simt, si toate astea impreuna amestecate, incat sa ma influnteze sa iubesc si mai tare ce am langa mine. Vreau sa ascult cu ochii, incat sa aud si in tot timpul asta sa vad ceva care imi decoreaza… sunetul in cel mai minunat lucru pe care l-am auzit vreodata! Sa vad ochi parca facand plecaciune inainte unei imbratisari, si in momentul atingeri sa mi se para cel mai frumos compliment posibil, cel mai frumos gest oferit mie de cineva, sa vad acel lucru ca fiind cel mai frumos lucru pe care il vad…vreau toate astea repetate!

Eu scriu…

Sa va fac cunostinta cu vocea imaginatie mele, care este acolo unde nu este si suna melodios chiar si in tipat de frustrare. Cand mintea nu-mi da combustibilul necesar sa rostesc cuvintele potrivite, privirea, expresia si gestul mi-e creion si-mi caricaturizeaza adevarul interior. Poti avea incredere in cuvintele mele incalcite, printre dinti mici si tociti, printre buzele subtiri, caci dezleg calm si rabdator orice intrebare mi-ai inoda. Caci orice nod de problema, mi-e impletitura splendida de lectie pentru viata, pentru viitor…ca un circar al vremi, colectionez funi din numere prestate (trairile mele, ca un numar de circ), iar incet, meticulos si calculat leg funie cu funie spre idealul pod de siguranta interioara. Desi tot timpul, in bataia vantului vieti asteia, se va balansa, sa ma trezeasca, sa ma distreze, sa ma testeze ( iar frica imi sopteste de fiecare data, “traieste”). Eu scriu, ma descriu de nu mai stiu de ma voi opri vreodata… Nu, n-am cum sa ma opresc… Continui sa avansez pe el, pe podul meu, asa cum il construiesc, asa si pasesc, atent, increzator si presarat cu putina visare ( alunec pe un vis sau altul, dar strang in pumn funia de sprijin cu fermitate ). Am cu mine sprijin, am cu mine culoare si am cu mine acel ceva care cand nu e ma doare ( my boo ). Urmeaza, pas cu pas, sa fiu mai sigur, mai hotarat, mai linistit in ce urmeaza sa fac… Inima si mintea, sa imi fie ca un argument simplu-pozitiv si decisiv, in tot cea ce sunt si reprezint…un baiat simplu…dar altfel!

O dragoste SF

Ma gandeam astazi la o dragoste SF…
O minune infinita care creaza sentimente, emoti, dorinte si printre ele mici obiecte de care sa te prinzi, sa te legi, cu care sa te joci.

Putem crea umbrela de care avem nevoie, cand ploaia ne suprinde in cel mai prost-perfect moment…cand palma in palma tinem caldura de care avem nevoie, sa ne tina cald, sa ne acopere de ploaie, sa puna totul in ceata si sa ne contureze clar si simplu, faurind o umbrela pentru doi, pentru noi… Putem crea perne din pieptul nostru ce inunda corpul cu liniste, calm si da pe dinafara prin niste ochi inlacrimati… Putem crea si haine prin atingeri fierbinti, care ne imbraca dar ironic ne dau si tremurici…prin sarutari evidente, in locuri stabilite si totusi la atingere ne iau prin suprindere, de parca sunt pe furis. Si minunea face sa simt totul real, o imbratisare ce ma imbraca in intregime, in interior si intr-un final de inceput (pentru ca abia am inceput).

Si acuma plutesc spre un curand, un aproape viitor…

Ma gandesc sa completez, sa definesc, sa conturez…dragostea in cateva cuvinte…si sa nu exagerez…
Dar cu dragostea nu exista exagerare…exista doar interpretare…traire si “indurare”…

Induram atunci cand doare, cand iti doresti si doare, cand te amagesti putin cam tare…

Si prin aceste cuvinte vreau sa ma explic:

TOTUL MA DOARE ATUNCI CAND TU NU MA ATINGI

Acuma ma doare dar e de bine, ca maine ma atingi!

Piedici…

In continuare optimist…

Ca doar am inima injectata cu incapatanare, si devin enervant, ca nisipul pe pielea transpirata, si murdaresc fiecare lucru negativ cu amprente din inima, din minte, din mine, dar cu ajutor.

In continuare imi gasesc ajutor…

Ca doar fiecare piedica, imi este si ajutor. Coincidenta face sa ma impiedic azi, de niste cuvinte parca copiate din inima mea si le aud dulce incat lipiciosele se lipesc din nou de ea, de inima mea. Pentru ca e prea dulce sentimentul. Sentimentul care te face sa iti doresti sa iei cu mana durerea altcuiva si sa o simti tu pe toata, lasand doar fericire celuilalt. Asta imi doresc eu si ma impiedic de dorinta mea, ca ma loveste, cand cineva vrea sa ma prapadeasca bucata cu bucata, si sa ma lase fara durere.

In continuare ma impiedic de nebunia mea…

Ca doar asa am fost toata viata mea, un zambaret care se ascunde. Ma ascund in mine, ca un copil care da prima floare unei fete si pitit in colt zambeste fericit de fapta sa. Ma ascund si zambesc, experimentat, pentru ca ucenic fiind in taina asta, lasam pe cel mai slab la jocurile copiilariei sa castige si zambeam pitit in mine, chiar daca era randul meu sa numar cand toti ceilalti se ascundeau intr-un cor de hohote de ras(doar aplauze pentru mine si fericit incepeam 1,2,3…).

In continuare vreau sa ma ascund intr-un zambet…

Ca doar acest zambet are pe post de blit, soarele. Si privesc, cum incet si sigur se contureaza pe fata zambetul care nu e colorat si luminat de soare, el este cel care lumineaza privirea mea si coloreaza soarele. Ca de asta ma impiedic astazi, un zambet, o silueta, o minte, o inima, multe cuvinte si gesturi vajaind in jurul meu, deloc enervante. Caci ele sunt albinutele care ma inteapa si nu fac decat sa-mi umfle inima cu fericire.

Si incontinuare zambesc cu inima intepata…pitita…murdarita…lipicioasa…prapadita si lipsita de durere.

Dragostea…

Si de ce tot mai multa lume vede totul intr-o lumina proasta!? De ce trebuie sa fie asa cum ne face viata asta sa vedem totul!?….pesimism total! Ca esti slab atunci cand cersesti aprobare din partea multimii, cand nu trebuie decat sa iti cauti singur aprobarea. Daca lumea cauta aprobarea prin gramezile de scene teatrale, al unei indragostiri castigatoare de oscaruri(academiei de falsitate), atunci cu siguranta nu o sa putem gusta din fericire. Cauta aprobarea in tine si in ochii celui de langa tine, oglindeste-ti sufletul prin ei si profita!

Atatea exemple care sa sustina asta, dar si atatia orbi care sa nu vada asta, cautand total altceva, sau nu cauta absolut nimic. Dar nu conteaza… Stau… Privesc pe geam…
Ascult muzica care ma inspira… Inchid ochii… Si vad…

…Multi! … si le doresc sa fie asa mult timp… poate acuma… in capatul celalalt al lumii sunt doi chinezi care se saruta, stand undeva pe un pod privind luminile orasului, balansandu-si picioarele ca doi copii… poate altundeva sunt doi indragostiti rabdand frigul intr-o gara asteptand trenul si ghemotoc amandoi se incalzesc cu sarutari… poate undeva, doi ciudati in stilul lor propriu, printre sute de oameni intr-o piata imensa, se saruta cu foc sorbindu-se din priviri, de parca ar fi singuri pe lumea asta, dandu-si parul din ochi unu altuia… poate altundeva intr-o capita de fan, doi dependenti de dragostea ce si-o poarta, rad cu pofta de viata, chinuindu-se sa isi scoata paiele din par, iar fiecare reusita se rasplateste cu un sarut… poate doi tineri mult prea incalziti de propriul lor joc de-a dragostea si al vremi de afara, se stropesc haotic cu apa, pana cand se prind unul pe altul intr-o imbratisare, traspirata, uda si dornica de mai mult… poate, am vedea cu totii asta, daca nu ne-ar place ceea ce ne zic altii sa ne placa!

Dar hai sa traim clipa…hai sa ne traim prezentul. Cand apar doi, unul in viata celuilalt, acum trebuie sa profite. Si singura lor vina (daca se poate spun asa) e ca fac parte din viata lor si sunt fericiti asa. Restul e doar de decor!

Potentialul psihic, antrenor de fericire…

Cred ca nimic nu conteaza in viata asta, decat sa gasim in noi insine scopul ei…
Nu cred ca e atat de important, ca acuma sunt eu in autocar, unul in maxi-taxi, iar altul in plimbare spre destinatia lui. Nu cred ca este importanta realizarea financiara, profesionala, superficialitatea materiala, atata timp cat ne pierdem in timp mort, cazand in gropi adanci de gandire si parca nu mai traiesti, nu mai esti tu… Imi doresc sa creez prin cea ce zic, cate o fotografie pentru toti cei pierduti in gandire, sa isi vada fata trista, in timp ce sunt cazuti in aceste gropi si tot cea ce pun ei pe primul loc in viata, cariera, bani, rasplata faloasa sau multe laude adunate in cufere de comori ruginite, sunt doar ierburi care se rup printre degete, in timp ce scormonesc dupa un ajutor, sa iasa de acolo, pentru a-si rasfata intr-un final buzele, mintea, sufletul, cu un zambet sincer…

Dar e greu… Cand te pierzi prin asa zisele “prioritati ale vieti”… Cand esti doar un vanator de dorinte perfide, care iti aduc doar trofee cu gusturi trecatoare…

Ce este fericirea!? Cu siguranta este diferita la fiecare dintre noi si cu siguranta este acel sentiment care tine timpul in loc pentru putin sau mai mult si te face sa iti doresti sa fi rapitor de clipe… sa le ti sclave, in inima si minte, sa le folosesti ori de cate ori grijile vietii te incearca.

Dar din nou, e greu… Cand ceea ce numim noi placere astazi, nu este decat usurare, ca disparitia unei senzati precum foamea… Daca asta inseamna placere, ne spune Epicur, nu e de mirare ca nu suntem fericiti…

Vreau sa fiu fericit, dar pentru asta nu-mi ingradesc potentialul psihic, vazandu-mi doar propria persoana indreptatita sa castige. Nu caut in bucurie si realizari, repetare falsa prin lauda verbala… Caut doar profitare de clipa si moment, sec totul atunci pe loc, zambesc si pasesc spre alt zambet…

Nu vreau costum de om de succes, cu bogatia in minciuna si zambete false… Vreau sa fiu boschetar, sa sap zilnic dupa secrete ale vietii, gasindu-mi bogatia intr-un viitor sincer zambitor…

Noi astăzi…

Doar noi astăzi, într-o continuă contrazicere, într-o continuă ironie, într-o continuă neasortare deloc subtilă. Că un soare dintr-o dimineață care te poate face să zâmbești, iar o altă dimineață geroasă care te poate face trist, este doar un clișeu interpretabil, de noi astăzi.
Noi astăzi, și chiar astăzi, am încercat sporturi extreme într-o zi liniștită, pentru că noi astăzi, trebuie să stăm pe o sfoară a nebuniei într-un chinuitor echilibru. 
Și noi astăzi, poate ne dăm cu sania imaginație(mele, că este mai mare), pe pârtia unei raze de soare. Alunecăm, în viteză, amestecând frici și bucuri, într-un suc energizant, pentru viața asta numită plictisitoare de plicticoși. Hai să râdem, de cel plictisit împiedicându-se, de plictiseala scuturată de noi astăzi prin îmbrățișări. 

Noi astăzi, ne putem încălzi prin râsete, că ne purtăm pe brațe…:)
Noi astăzi, ne putem încălzi prin perversitatea unei gestionare a gusturilor, că doar nu e bun de vișine…nu merge…
Noi astăzi, ne putem încălzi prin poziția unui cuvânt care te aduce în poziția în care să îți povestești poziții în diferite propoziții mai mult sau mai puțin condimentate și începute cu tot felul de aperitive, roși, șunci, măsline…
Noi astăzi, ne putem încălzi umindu-ne pe noi înșine cu, cuvinte…simțite cu voce, nu rostite cu ea…
Noi astăzi, ne putem încălzi privind în gol, căutând argumente despre amnezia de moment  dătătoare de zâmbet…ca doar mai uita omul…
Noi astăzi, ne putem încălzi cu respirația grea, care la rândul ei vrea să respire tot din pielea care o atinge…și creează un vid de emoție și plăcere…încât îți face pielea să se strângă în multe punctulețe…
Noi astăzi, încercăm să ne tatuăm toate colțurile…cu gând de permanență…în minte și suflet…

Noi astăzi, răbdător ajungem, la un nou astăzi, mâine!

Sculptam in vise…

Privesc totul de sus, mi-am gasit dealul de unde privesc luminitele caracterului meu, viitorului meu, EU-lui meu… Si privesc tot “deranjul” asta calculat, linistit, pentru ca fiecare umbra, luminita…fiecare vis, fiecare gand si problema, toate au modul lor de am creea interes si sclipire in retina, nebunie din rutina. Si uite cum privesc de sus totul si imi intind bratele, incat cuprind totul, degetele imi fura toata energia si incordate, racordate la inima si minte, modeleaza… Imi dau drumul la imaginatie… Imi dau drumul…

Si incep…

Haide si tu, “fura” de la mine si haide sa sculptam in vise. Am inceput, iau de acolo, pun dincolo, scot si sterg rautate, pesimism, adaugand optimism si ambitie… Sterg cu buretele, impuritatiile, care ne dau zilnic stari aiurea din cauza vremi, din cauza unei vorbe de la fostul sau fosta, anost, asa nu mai sta, nu merita… Freaca bine cu buretele si zambeste la aburitul geamului de langa tine, si deseneaza ceva… si zambeste la prima cafea pe ziua asta, si gusto cu degetul, sa te simti pe tine, pur si simplu in viata, interpretand un “A” mare ca la doctor, chiar daca nu ai rosu in gat

Si sunt aici sus…cu materiale si scule…suflet, intuitie, minte… Si simt, cum prin vene, alearga si se raspandesc profesori cu rigla in mana, gata de “scandal didactic”, sa imi invete interiorul… inima si minte sa profite de zambet.

Si sculptez in vise…stergand si adaungand…pana ce iasa ce imi doresc…deocamdata invat…si deocamdata imi place ce vad…sterg sudoare, respir energie, va imbratisez, gata….mai am de sculptat…:)